Big science (2)

Fascinaţia pentru Cosmos e veche de mii de ani. Dar abia de câteva secole am învăţat să construim unelte cu care să fim mai aproape de aştri: lunete, telescoape, iar recent radiotelescoape. Acestea din urmă fac posibilă analiza corpurilor cereşti dincolo de ceea ce vede ochiul prin recepţionarea şi studierea undelor radio care au frecvenţe între câţiva kHz şi 3 GHz. Începutul radioastronomiei este legat de numele fizicianului american Karl Guthe Jansky, cel care a descoperit undele radio din univers în anul 1932. Corpurile cereşti precum pulsarii - stelele neutronice ce emit în sutimi de secundă pulsuri de radiaţie electromagnetică - şi quasarii - sursele radio ce au început să fie descoperite din 1959 - sunt fascinante şi pline de informaţii.

Hai să trecem în revistă evoluţia radiotelescoapelor! Primul a fost construit în 1937; trecem apoi la radiotelescopul mobil cu un diametru al antenei de 25 m (1956), dar şi la radiotelescoapele cu mai multe antene parabolice. Acestea sunt legate între ele astfel încât suprafaţa antenei virtuale este mai mare şi pot fi observate simultan mai multe corpuri cereşti, imaginile obţinute având o rezoluţie comparabilă cu cea oferită de telescoapele optice.

Dar ce spui despre cel mai mare radiotelescop fix - telescopul RATAN 600 din Rusia şi despre cel mai mare radiotelescop mobil din lume (proporţiile antenei: 100 x 110 m) care aparţine observatorului Green Bank Observatorium din West Virginia, SUA? Pe locul doi se află radiotelescopul de 100 m al Institutului Radioastronomic Max Planck din Bonn. Cel mai mare radiotelescop cu lungimi de undă de ordinul milimetrilor este radiotelescopul de 50 m din statul federal mexican Puebla, iar cel mai mare radiotelescop array (din engl. array - ordonare, aşezare, serie, câmp, reţea) este Very Large Array din Soccoro, New Mexico, SUA, format din 27 de telescoape (fiecare cu un diametru de 25 m).

Cu ajutorul acestor unelte, radiastronomia şi-a propus localizarea hidrogenului în univers ca indicator al existenţei unei galaxii. În emisfera sudică acest proiect a fost încheiat, cele mai multe date fiind oferite de către radiotelescopul Parkes din Australia. Radiotelescopul LOFAR (LOw Frequency ARray: reţea de frecvenţe joase) din Olanda, care permite captarea semnalelor cu frecvenţă mai joasă decât cea a luminii vizibile, este foarte sensibil şi captează semnale slabe emise de corpurile foarte îndepărtate din univers. Observaţiile care vor fi făcute cu acest dispozitiv vor oferi mai multe informaţii despre începuturile universului, până la momentul imediat ulterior momentului Big Bang. Spre deosebire de radiotelescoapele tradiţionale, LOFAR nu are antenă parabolică, dar are 25.000 de antene cu înălţimi variind de la 50 cm la 2 m.

Astronomii au surprins pentru prima dată imagini în infraroşu ale unui cluster masiv de galaxii, situat la o distanţă de 7 miliarde de ani lumină de Pământ. Imaginile au fost realizate cu ajutorul aparatului de fotografiat în infraroşu plasat pe radiotelescopul Spitzer, dar şi prin intermediul telescopului Blanco, plasat la Polul Sud.

Şi pentru că imaginile sunt mai sugestive uneori decât cuvintele, iată un scurt documentar legat de tema abordată:



Ce vor fi radiotelescoapele viitorului? Amplasate în spaţiu, de exemplu pe Lună ceea ce ar permite un radiotelescop cu diametrul echivalent cu distanţa Pământ-Lună! Cu ajutorul lui vom putea înţelege cum au evoluat primele galaxii sau poate vom primi şi vom trimite mesaje de la/spre alte civilizaţii.

Liliana Iacob